turkeys-fans.forumgratuit.ro
turkeys-fans.forumgratuit.ro

seriale si filme turcesti ,coreene si telenouvele
 
AcasaAcasa  PortalPortal  CalendarCalendar  FAQFAQ  CautareCautare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  Conectare  

Distribuiţi | 
 

 Istorie - Asasinate ce au zguduit lumea

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
avatar
rush
Colaborator special
Colaborator special

Mesaje : 313
Data de inscriere : 20/03/2012
Varsta : 48
Localizare : Bucuresti

MesajSubiect: Istorie - Asasinate ce au zguduit lumea   Mier Ian 09, 2013 5:16 pm


Cele mai importante asasinate din istorie, care au zguduit lumea

Istoria omenirii este plina de numeroase asasinate ale unor lideri importanti, care au schimbat de multe ori cursul istoriei. Dintre conducatorii ucisi ii enumeram pe ducele Franz Ferdinand, presedintii americani Abraham Lincoln si John F. Kennedy si imparatul roman Iulius Cezar.

Inca de la regele Eglon, care a fost injunghiat in anul 1.200 i.Hr., liderii au fost ucisi din diverse motive. Crimele savarsite impotriva unor mari conducatori au avut un impact profund nu numai asupra unei tari, ci si a istoriei insasi, potrivit Top Tenz.

Va prezentam o lista a unor asasinate comise de-a lungul istoriei, care au zguduit lumea:

1. Franz Ferdinand, 1914

De ce acest om este numarul 1 pe lista? Este greu sa ne imaginam ca asasinarea unui nobil, nu foarte important ar fi putut avea repercursiuni foarte mari. Cu toate acestea, moartea ducelui si a sotiei sale a avut urmari imediate si profunde.

Aceasta crima a declansat Primul Razboi Mondial, probabil unul dintre cele mai sangeroase conflicte din istorie, in care au murit 15 milioane de oameni.

2. Abraham Lincoln, 1865

Niciun alt asasinat nu a avut un impact asa mare asupra unei tari, ca al celui de-al 16-lea presedinte al Statelor Unite. Abraham Lincoln ar fi fost impuscat de catre actorul John Wilkes Booth, un fanatic al statelor sudice, la data de 14 aprilie 1865.

In ziua urmatoare, Lincoln a murit din cauza ranilor la cap, iar succesorul sau a fost Andrew Johnson. Razboiul Civil american s-a incheiat peste doar doua luni, in iunie 1865.

3. Alexandru al II-lea, 1881

Moartea tarului Alexandru al II-lea din martie 1881 a schimbat cursul istoriei pentru Rusia. A fost un monarh luminat si un reformator. El a fost pe punctul de a crea un Parlament in Rusia.

4. Martin Luther King Jr., 1968

Desi este greu de anticipat cum ar fi evoluat lucrurile pentru comunitatea de negri din America, la sfarsitul anilor '60 si inceputul anilor '70, asasinarea lui Martin Luther King a fost fara indoiala o grea lovitura, pentru miscarea pentru drepturile civile din Statele Unite ale Americii.

5. Iulius Cezar, 44 i.Hr.

Iulius Cezar a fost una dintre cel mai influente personalitati din istorie. El a fost imparat al Imperiului Roman in secolul I i.Hr. si a fost asasinat de catre un grup de senatori, pe 15 martie 44 i.Hr.

6. Mahatma Gandhi, 1948

Un mare politician si lider spiritual indian, Mahatma Gandhi a fost impuscat de catre un student pe strazile din New Delhi pe 30 ianuarie 1948. Aceasta a fost o grea lovitura, nu numai pentru India, dar si pentru intreaga lume.

7. John F. Kennedy, 1963

John F. Kennedy a fost unul dintre cei patru presedinti americani care a murit asasinat, dar niciuna dintre aceste crime nu a avut un impact atat de mare asupra psihicului populatiei americane, ca aceea produsa la Dallas pe 22 noimebrie 1963.

8. Indira Gandhi, 1984

Indira Ghandi a fost vocea unei lumi moderne, pentru o intreaga generatie de indieni. Ea a fost prim ministru al Indiei, in doua mandate, vreme de 15 ani. Indira a fost unul dintre cei mai mari lideri politici ai Indiei.

Ea a fost asasinata pe 31 octombrie 1984 de catre doi dintre bodyguarzii ei, la resedinta sa din New Delhi.

9. Reinhard Heydrich, 1942

Reinhard Heydrich, cel care ar fi trebuit sa fie succesorul lui Adolf Hitler, a fost ucis de catre partizanii cehi, pe strazile din Praga, pe 4 iunie 1942. Probabil, daca Germania ar fi fost condusa de el, multe dintre greselile facute de Hitler, in ultimii ani ai razboiului, ar fi fost evitate.

10. Benazir Bhutto, 2007

Benazir Bhutto a fost prim ministru al Pakistanului timp de 5 ani, iar influenta sa asupra politicii pakistaneze a fost considerabila. A reprezentat o voce moderata, intr-o tara plina de extremism.

A fost asasinata pe 27 decembrie 2007, in timpul unei manifestatii desfasurate la Rawalpindi.

Sus In jos
avatar
utzy
Administrator
Administrator

Mesaje : 52510
Data de inscriere : 10/11/2011
Varsta : 50

MesajSubiect: Re: Istorie - Asasinate ce au zguduit lumea   Mier Ian 09, 2013 7:02 pm

I ntersante evenimente , stiam de nefericitul eveniment care a determinat izbucnirea primului razboi mondial ...

''Franz Ferdinand, 1914

De ce acest om este numarul 1 pe lista? Este greu sa ne imaginam ca asasinarea unui nobil, nu foarte important ar fi putut avea repercursiuni foarte mari. Cu toate acestea, moartea ducelui si a sotiei sale a avut urmari imediate si profunde.

Aceasta crima a declansat Primul Razboi Mondial, probabil unul dintre cele mai sangeroase conflicte din istorie.''

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand

Arhiducele Imperiului Austro-Ungar Franz Ferdinand a fost asasinat în timpul unei vizite de lucru la Sarajevo, Bosnia și Herzegovina pe 28 iunie 1914 împreună cu soția sa, Sophie, Ducesă de Hohenberg de extremistul sârb Gavrilo Princip, unul dintre cei șase membri ai unei bande teroriste coordonate de Danilo Ilić Mâna Neagră. Acest asasinat a denclanșat Primul Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar declarând război Serbiei. Cabrinovic a aruncat o bomba inspre masina arhiducelui, explodand lângă mașină. La puțin timp arhiducele Francisc Ferdinand și soția sa Sophie sunt omorâți de către Princip, în timp ce ei se aflau în drum spre spital pentru a vizita ofițerul rănit de bombă.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Asasinarea_arhiducelui_Franz_Ferdinand
http://en.wikipedia.org/wiki/Assassination_of_Archduke_Franz_Ferdinand_of_Austria


si de asasinarea Tarului Rus Alexandru al II-lea stiam cite ceva ...

Asasinarea tarului Alexandru al II-lea al Rusiei
Alexandru II nu a fost in niciun caz un om de rand, dar in el convietuiau doua personalitati, ambele puternice, care se luptau intre ele si aceasta lupta a devenit tot mai violenta odata cu inaintarea in varsta. El putea fi fermacator in purtare, pentru ca in momentul urmator sa se manifeste cu o brutalitate nestavilita. Era inzestrat cu un curaj calm, rational in fata pericolelor reale, dar traia cu teama permanenta a unor pericole care existau numai in mintea lui.
In 13 martie 1881, la St. Petesburg a fost asasinat Alexandru II, cunoscut sub numele de "Tarul Eliberator". Aceasta nu a fost prima tentativa de asasinarea impotriva tarului rus. In 1866, cand Alexandru era distrus din cauza mortii fiului si mostenitorului sau, Nicolae, un tanar nobil Dmitri Karakozov a incercat sa il omoare. In 1879, un tanra doctor Alexander Soloviev a tras cinci focuri de arma in tar. In acelasi an, a avut loc o tentativa de aruncare in aer a trenului imperial, pentru ca in februarie 1880 o bomba terorista a explodat in sala de banchete a Palatului de Iarna.
Aceste evenimente l-au facut pe Alexandru sa inteleaga ca a venit vremea unei noi abordari politice. Numindu-l pe Loris Melikov in fruntea Comisiei Administrative Supreme, Alexandru a fost convins ca represiunile imediate combinate cu reformele constructive vor stabiliza situatia politica. Faptul ca nimeni nu mai incercase sa il asasineze de mai bine de un an l-a convins ca aceste reforme erau eficiente. La 1 martie, Alexandru se afla intr-o trasura pe strazile capitalei, cand un terorist a aruncat o bomba in trasura. Scapat nevatamat, Alexandru a coborat sa ii ajute pe raniti si sa-l chestioneze pe autorul atacului. Un al doilea atacator a aruncat o bomba la picioarele lui. Explozia i-a zdrobit imparatului imparatului partea inferioara a trupului. El a fost dus la Palatul de Iarna, unde a murit cateva ore mai tarziu.
Alexandru II a fost fiul cel mai mare al tarului Nicolae I si al printesei Charlotte a Prusiei, Alexandra Feodorovna. Nascut in 1818, Alexandru a fost mult mai pregatit pentru rolul de conducator al statului decat tatal sau, care era cel de-al treilea fiu al tarului Paul I. Inca de la inceputul domniei, Alexandru parea sa promita o liberalizare generala. In februarie 1861 a publicat Statutul Emanciparii in favoarea inzestrarii cu pamant a serbilor.
Alexander s-a casatorit din dragoste cu Maria, fiica mai mica a Marelui Duce Ludwig II de Hesse-Darmstadt, in ciuda opozitiei parintilor sai. Zvonurile spuneau ca Maria nu era fiica Marelui Duce, ci a amantului mamei sale. In ciuda pasiunii initiale, Alexandru a avut numeroase aventuri, pentru ca la 50 de ani sa o cunoasca pe Katia Dolgorukaia. Idila nu a putut fi tinuta mult timp secreta, Katia daruindu-i patru copii. Dupa tentativele de asasinat, Maria i-a cerut lui Alexander sa nu mai paraseasca palatul, acceptand ca Katia si copii ei sa se mute in Palat. Tarina a murit in 1880, in apartamentele ce se aflau sub apartamentele Katiei. Cateva saptamani mai tarziu, sfidand legile bisericii si dorintele familiei, Alexander s-a casatorit cu amanta sa.
Moarte lui Alexandru a scos reformele de pe agenda publica, fiul sau considerand ca autocratia e singura solutie.

Asasinarea lui Alexandru al II-lea, tarul reformator

Pe 1/13 martie 1881, tarul Alexandru al II-lea străbate străzile din Sankt Petersburg în trăsura sa, când o bombă explodează, rănind vizitiul si caii. Scăpat ca prin minune, tarul reuseste să iasă din trăsură. În acel moment, din multime tâsneste un om, care-i aruncă o a doua bombă la picioare. După o anchetă minutioasă, asasinii sunt demascati: sunt membri ai societătii secrete "Narodnaia volia" (Vointa poporului).

Reforme si opozitie la reforme
După gustul amar al înfrângerii în Războiul Crimeei (1853-1856), care diminuase considerabil forta de exprimare a Rusiei pe plan european si după o perioadă de penitentă internă, asa cum se exprimase ministrul de externe, printul A. M. Gorceakov, Rusia avea nevoie de noi reforme, pentru ca statul rus să se adapteze conditiilor de modernitate.

Alexandru a lăsat să se înteleagă foarte repede că în Rusia vremurile trebuie să se schimbe. La început au fost mici modificări. A fost anulată interdictia de a călători în străinătate, a fost atenuată cenzura, multi detinuti politici au fost eliberati, printre care si cei 29 de decembristi supravietuitori. Sperantele oamenilor au fost, de asemenea, încurajate de vestea că tarul vrea să desfiinteze iobăgia. Herzen publicase deja o scrisoare deschisă, adresată lui Alexandru, încă în martie 1855: "Dati pământ tăranilor. El le apartine, de altfel. Grăbiti-vă!"

În primele săptămâni de la preluarea puterii, Alexandru a plecat la Moscova si le-a cerut nobililor reuniti să se gândească la problema desfiintării iobăgiei, spunând cu acest prilej: "cu ajutorul lui Dumnezeu, bunăstarea si ordinea în Rusia trebuie consolidate si desăvârsite, trebuie să domnească legea si dreptatea".

Sperantele lui Alexandru de a găsi sprijin pentru promovarea emancipării serbilor în rândurile nobilimii au fost, în mare măsură, zădărnicite, astfel că el a fost nevoit să forteze ritmul reformei. Nobilimea, în special cea mică si mijlocie, a intrat în panică, neîntelegând care ar fi avantajele desfiintării iobăgiei. Era si normal, dacă ne gândim că Rusia era o tară în care prestigiul nobilului se calcula în functie de numărul de "suflete", respectiv serbi.

Problema dacă tăranii trebuiau să primească sau nu pământ părea, de asemenea, de nesolutionat. Atunci au fost înfiintate în întreaga tară comitete regionale, cu scopul de a înregistra opiniile proprietarilor si a le transmite forului central. Treaba mergea greu, asa că Alexandru si-a pierdut răbdarea si a declarat în ianuarie 1861 că se va opune tentativelor de a o amâna: "Doresc, cer si ordon ca totul să fie gata pe 15 februarie".


Actul definitiv a fost semnat pe 19 februarie si publicat pe 5 martie.
Pe moment, Herzen s-a arătat entuziasmat: "Alexandru al II-lea a făcut mult, foarte mult si numele său se află mai sus decât al predecesorilor săi. El s-a luptat în numele drepturilor omului si acest lucru nu va fi uitat de poporul rus. Numele lui apartine de-acum istoriei. Îl salutăm din îndepărtatul nostru surghiun pe Eliberator".

Chiar si revolutionarul Cernîsevski avea să scrie în Sovremennik (Contemporanul): "Istoria Rusiei începând din acest an va fi diferită de perioada precedentă, la fel cum a fost de diferită Rusia lui Petru fată de cea dinainte".

Ce însemna însă această reformă, care viza circa 47 de milioane de tărani dintr-o populatie de 61 de milioane? În primul rând, tăranilor li s-a acordat libertate. Şerbia si dările se mentineau pe o perioadă de tranzitie de doi ani, timp în care se încheiau întelegerile privind răscumpărarea. Fiecare tăran avea dreptul la casa în care locuia, la curte si la terenul pe care îl lucrase până atunci. Timp de 49 de ani, pământul rămânea în proprietatea unei comunităti sătesti, asa-numita "mir".

În prima etapă, tăranii s-au arătat nemultumiti, pentru că nu aveau cu ce să plătească pământul ce li se oferea, astfel că, în primăvara anului 1861 au apărut o serie de tulburări aproape în toate provinciile în care se aplicase deja emanciparea. Şi cum guvernul nu dispunea însă de un aparat administrativ care să urmărească plătile, au fost acumulate datorii imense.

A fost nevoie, cum era de asteptat si de o reformă administrativă, apoi si de una a justitiei (1864), opera ministrului Dmitri Zamiatin. În 1864 sunt create "zemstve", sau consilii locale alese, ce primesc răspunderea învătământului public, a sănătătii publice, a dezvoltării economice locale, a construirii de drumuri. La sfârsitul anului 1861, Alexandru l-a numit în functia de ministru al educatiei pe reformatorul Alexandr Golovin, care a realizat si o reformă a învătământului. Au urmat reforma financiară si apoi cea a armatei, care s-a întins pe o perioadă de 12 ani (1862- 1874).

Aceste schimbări au liberalizat structurile economice, sociale si culturale, însă sistemul politic rămăsese practic neschimbat. Încercările de reformă în domeniul politic au întâmpinat rezistenta fermă a birocratiei si mai târziu, chiar a monarhiei.

Sperantele tot mai mari într-o schimbare, măsurile progresiste insuficiente, au produs frustrări si, în cele din urmă, au dus la o situatie revolutionară în perioada 1859-1861.

La aceasta s-au adăugat, în 1863 si tulburările din Polonia. Desi oferise Poloniei autoadministrare si privilegii ce fuseseră anulate de tatăl său, Alexandru a fost primit la Varsovia cu fluierături. Au început demonstratiile si actiunile subversive împotriva tarului. În locul fratelui său Konstantin, Alexandru l-a trimis pe contele Berg, care a luat măsuri extrem de dure împotriva răsculatilor. Răscoala s-a întins si în Lituania, unde a fost trimis contele Mihail Muraviov, poreclit "călăul". Au urmat apoi deportări, condamnări la moarte, pedepse cu închisoarea. Toate aceste măsuri au prejudiciat nu numai prestigiul de care se bucurase Alexandru, ci prestigiul Rusiei însesi. Anglia si Franta s-au situat clar de partea răsculatilor polonezi, ceea ce a provocat indignare în rândurile cercurilor rusesti reactionare. De fapt, nici în Rusia nu fusese prea bine înteleasă actiunea represivă împotriva polonezilor. Liberalii rusi nu au aprobat duritatea pedepselor si l-au învinuit pe tar că asistă calm la executiile ordonate de Muraviov în Lituania.
După înăbusirea revoltelor din Polonia si Lituania, au reînceput miscările protestatare în Rusia.
Pentru Alexandru, acum dusmanul nu era numai în afară, ci si în propria-i tară. Se terminase deci cu "luna de miere" prelungită a tarului si a "intelighentiei" ruse.

"Intelighentia" se răzvrăteste
La urcarea pe tron a lui Alexandru, după o lungă perioadă care apăsase greu asupra spiritului, "intelighentia" rusă a văzut deschizând-se în fata ei un viitor plin de sperante. Noul tar venea cu dorinta sinceră de schimbare, de reformă a institutiilor, fiind un spirit mult mai umanist decât predecesorii săi.
Dar cine erau aceia care se numeau "intelighentia"? Aceasta era compusă, în mare parte din intelectuali, fii de nobili, functionari, militari, negustori. Ei mosteniseră toate idealurile si visurile "decembristilor", înfrânti de Nicolae I.

La începutul anilor 60, cei mai cunoscuti membri ai "intelighentiei" erau Cernîsevski, Bakunin si Herzen. Acesta din urmă trăia în exil la Londra, continuând să editeze un periodic foarte influent, Kolokol (Clopotul). El credea sincer în superioritatea tăranului rus si era în favoarea unui fel de socialism bazat pe "mir", motiv pentru care îl felicitase pe tar pentru initiativa emancipării tăranilor.

Mai târziu însă, tot el avea să scrie despre Alexandru: "Nu, nu e pentru umerii lui povara asta. Treburile din Rusia merg încet, groaznic de încet, iar mâna slabă a lui Alexandr Nikolaevici deja tremură".
Revolutionarii activi se aflau, aproape în exclusivitate, în rândul intelectualilor proveniti, de regulă, din rândul claselor privilegiate.

Influenta lui Cernîsevski, care publica în Sovremennik (Contemporanul), ziar foarte popular în rândul "intelighentiei", era deosebită, el fiind un analist al revolutiei, care-si pusese încrederea în popor. Cernîsevski a fost si initiatorul unei adevărate "campanii" a proclamatiilor, ce au fost răspândite în Petersburg, Moscova si alte orase, prin care reforma din 1861 era supusă unei critici severe.
Drept răspuns, puterea a dezlăntuit în 1861-1862 o altă "campanie", de arestări în masă . Multi militanti revolutionari, printre care însusi Cernîsevski, au fost condamnati la muncă silnică.

În plan ideatic, anii '60 au fost sub semnul nihilismului, mai întâi a celui pasiv. Ivan Turgheniev a descris, prin intermediul eroului său Bazarov, punctele de vedere ale "intelighentiei" radicale ruse în romanul său "Părinti si copii" (1861). Idealurile tinerilor erau multiple, dar destul de nebuloase si putini erau cei care voiau să treacă la fapte.

Într-o primă etapă, nihilismul a fost o reactie puternică, plină de pasiune, nu numai contra despotismului politic, ci si a celui moral, caracterizându-se prin lupta individului contra tiraniei, "negarea în numele libertătii individuale, contra tuturor obligatiilor impuse individului". Apoi treptat, el s-a transformat într-o miscare politică, adesea numită si "nihilism distructiv", ce se opunea puternic regimului si mai ales tarului.

Primele încercări de agitatie politică au apărut la începutul anilor '60, în momentul în care au început să apară primele proclamatii. Autorii lor chemau poporul să participe la realizarea transformărilor democratice.

Opozitia fată de sistemul tarist începe deci să se intensifice. În toamna anului 1861 apar revolte studentesti în Moscova, Petersburg si Kazan, revolte ce sunt înăbusite de politie si armată. Miscările studentesti sunt folosite de către revolutionarii de profesie în lupta lor politică.

În 1862, deci în prima perioadă revolutionară de după reforma din februarie 1861, apare societatea secretă Zemlia i volia (Pământ si libertate). Societatea număra în jur de 200 de membri, printre care, în tară, se afla, A.G. Cernîsevski. În străinătate, reprezentanti ai societătii Zemlia i volia erau A.I. Herzen si N.P. Ogariov.

În prima perioadă de activitate, societatea a fost puternic influentată de ideile exprimate de Ogariov in proclamatia "Ce-i trebuie poporului?". În cea de-a doua etapă, membrii ei au luat parte activă la revolta polonezilor.

Odată cu diminuarea situatiei revolutionare, în primăvara anului 1864, Zemlia i volia s-a autodizolvat.
Tot către sfârsitul anilor '60, Serghei Neceaev creează la Moscova societatea Narodnaia rasprava (Răfuiala populară), ai cărei membri erau studenti. Neceaev predica un crez nihilist. Autor al "Catehismului revolutionar" (1868) împreună cu Bakunin, el propovăduia santajul, falsul, provocările în lupta dusă în numele vointei poporului.

Către 1870, nihilismul începe să capete o altă fizionomie. Din speculativ, nihilismul devine activ.
În cartea sa, "Rusia subterană", Sterniak exemplifică miscarea intelectualilor rusi: "Iată cele două tipuri care personifică miscarea intelectualilor rusi. Unul dintre tipuri a dominat timp de 10 ani (1860-1870). Al doilea a început în 1871. Dar ce contrast! Nihilistul căuta propria-i fericire cu orice pret. Revolutionarul căuta însă fericirea pentru ceilalti. Pentru aceasta el si-o sacrifică chiar si pe a sa. Idealul său devine o viată plină de suferinte si o moarte de martir. Fatalitatea a făcut ca primii să nu lase un nume în Europa, în timp ce ceilalti au fost botezati cu numele predecesorilor lor necunoscuti".

Fanatici care sperau ca, prin înlăturarea tarului, starea socială din Rusia să se poată îmbunătăti erau încă foarte putini. Unii se aflau în universităti, în rândul studentilor, care descoperiseră în străinătate ideile socialiste.

Dmitri Karakozov, cel care a atentat la viata tarului în aprilie 1866, era un astfel de fanatic, ce făcea parte dintr-o ligă secretă, numită Cercul lui Isutin. Numeroasele demonstratii publice de loialitate si recunostintă nu au reusit însă să-l consoleze pe tar. Încrederea în sine a lui Alexandru a fost foarte zdruncinată în urma acestei tentative de asasinat. Desi glontul nu-si nimerise tinta (un tăran îl izbise peste mână pe Karakozov), faptul că acum totul putea fi posibil îl tulbura cel mai mult.
A urmat apoi executia lui Karakozov. Toată lumea spera să fie deportat în Siberia, deoarece până la el, tarul comutase toate pedepsele cu moartea.

Ministrii care colaboraseră la primele reforme au fost destituiti si înlocuiti cu altii, adversari ai progresului.
În 1867, ministru de interne este numit generalul Timasev, fost sef al Corpului de jandarmi, cel care îl înlocuise pe contele I.M.Tolstoi, fost ministru al postelor si telegrafului. Posta si telegraful sunt incluse în ministerul de interne. Ministrul de justitie Zamiatin este înlocuit cu contele K.I. Pahlen.

Închisorile încep să se umple din nou de detinuti, spionii misună peste tot. Oficial nu mai există grupări secrete si nici studenti revolutionari. În realitate, ele continuă să actioneze, asteptând să le vină vremea. Unii istorici au văzut în insurectia poloneză si în prima tentativă de asasinat, două puncte de răscruce în domnia lui Alexandru, care au marcat sfârsitul marilor reforme, ba chiar începutul unei "contrareforme".

"Mersul în popor" si miscarea narodnicilor
Un rol important în miscările din anii '70 l-au jucat două curente: cel al lui P.L. Lavrov si cel al lui Bakunin. Ideile lui P.L. Lavrov erau formulate în paginile revistei Vpered (Înainte), al cărei redactor era si care a apărut mai întâi la Geneva, apoi la Londra. La baza ideologiei lui Lavrov se afla ideea dezvoltării personalitătii. Miscarea sa era una de propagandă în rândul tărănimii, în vederea declansării revolutiei.
Bakunin era adept al anarhismului si respingea ideea puterii de stat. După părerea lui, revolta era mai eficientă în pregătirea unei cotituri sociale decât propaganda. El declara ostentativ: "Noi nu ne temem de anarhie, noi o provocăm, convinsi că din această anarhie, va iesi libertatea, egalitatea si dreptatea". Herzen însă era în favoarea unui fel de socialism bazat pe "mir".
Gruparea Cercul lui Ceaikovski, înfiintată la Sankt Petetersburg între 1869 si 1872, se ocupa exact de propagandă.

Din străinătate sunt aduse brosuri de propagandă, cum ar fi "Povestea celor patru frati", "Cum trebuie să trăim după legile naturii", "Povestea unei copeici", în care se explica, într-un limbaj pe întelesul tăranului rus, care sunt adevăratele motive ale inegalitătii sociale, adresând, totodată si chemarea la revoltă. Ca să înteleagă mai bine mentalitatea mujicului rus, membrii noilor cercuri, dar si simpatizantii lor, se deplasează între 1873-1874 la sate, în peste 37 de gubernii, pentru a-si duce viata cot la cot cu tăranii. Aceasta este perioada cunoscută si sub numele de "mersul în popor", când narodnicii pleacă în două directii importante : NE (Moscova, Iaroslavl, Kazan, Saratov si Samara) si SV (Kiev, Harkov, Odessa). Circa două mii de propagandisti apartinând, de regulă claselor privilegiate îsi aleg câte o regiune, părăsindu-si căminele confortabile... Elanul lor se risipeste la contactul cu realitatea dură, deoarece nu reusesc să ridice spatele curbat al poporului rus. Succesul lor e ca si inexistent, pentru că tăranii nu înteleg ce vor de la ei străinii îmbrăcati în haine tărănesti. Asa că nici nu se gândesc să-i asculte, ba, mai mult, îi denuntă autoritătilor.

Servitutea seculară îsi spusese cuvântul. Rusia taristă nu putea fi clătinată de o mână de intelectuali entuziasti, astfel că "mersul în popor" a fost un adevărat fiasco. Unii au văzut în esuarea acestei miscări faptul că nu a existat, încă de la început, o conducere centrală unică, un partid unic. Insuccesul acestor încercări a dus în cele din urmă, la crearea unor organizatii de luptă.

Asa a apărut, către 1874, ideea unirii tuturor fortelor într-o organizatie comună. La începutul iernii 1874-1875 a fost creată Organizatia social-revolutionară a întregii Rusii sau Cercul moscovitilor.
În această organizatie au intrat studenti rusi care făcuseră studii la Zürich, membri ai cercului revolutionar al studentilor gruzini, dar si muncitori.

"Moscovitii" considerau că principala lor sarcină era cea de a face propagandă în rândul muncitorilor, servind totodată si drept mediatori între tărani si intelectuali. Organizatia nu a putut să desfăsoare însă o activitate de anvergură si a fost desfiintată.

"Nu mai avem nevoie de tar"
Alexandru a încercat totusi să continue reformele liberale, dar atunci dusmanii reformei l-au prevenit că aceste încercări vor duce la pieirea statului. Drept dovadă, i-au prezentat proclamatiile apărute în Poliarnaia zvezda (Steaua polară) si Kolokol (Clopotul): "Către tânăra generatie", al cărei autor era M. Mihailov, sau proclamatia Nr. 102, scrisă de Ogariov si apărută în Kolokol sub titlul "Ce-i trebuie poporului?".

Proclamatii ca acestea erau multe. Unele aveau un ton sentimental, altele erau agresive, dar si unele si altele îl speriau pe Alexandru: "Nouă nu ne trebuie tar, nici împărat, nici unsul lui Dumnezeu, nici mantie de hermină, ce acoperă incapacitatea ereditară, ci un sef ales, care să primească simbrie pentru munca sa... Iar dacă Alexandru al II-lea nu întelege acest lucru si nu întelege să facă de bunăvoie această concesie poporului, cu atât mai rău pentru el".

Proclamatia "Molodaia Rossia" (Tânăra Rusie) a apărut cu prilejul aniversării a o mie de ani de la întemeierea statului rus (1862) si fusese scrisă de un grup de studenti de la Universitatea din Moscova. În proclamatie scria clar: "Pentru a iesi din această situatie înrobitoare avem nevoie de o revolutie, o revolutie sângeroasă, implacabilă, care să schimbe radical totul, fără exceptie, toate bazele societătii contemporane. Noi nu ne temem de ea, desi stim că va curge sânge si că vor muri, poate, si oameni nevinovati".

În primăvara-vara anului 1862, în Petersburg, ca si în multe orase de provincie, ca din senin, au loc o serie de incendii care par de neînteles. Aproape în fiecare zi, vâlvătăi mari cuprind câte un imobil. Incendiile sunt desigur, provocate, dar incendiatorii nu sunt de găsit. Din cauza coincidentei cu aparitia proclamatiei "Tânăra Rusie", cei mai multi cred că incendiile sunt provocate de cei ce au scris proclamatiile. Unii îi consideră vinovati pe polonezi, altii pe nihilisti...
Tarul, familia sa, ministrii, toti se plâng de existenta nihilismului si de faptul că este greu de luptat cu această "conspiratie".

În septembrie 1862 au loc arestări masive si peste o sută de literati, cercetători, studenti, ofiteri ajung în închisori. Este interzisă aparitia ziarelor Sovremennik si Russkoe slovo (Cuvântul rus). După arestarea lui Cernâsevski, Mihailov si a altor revolutionari, începe să se simtă lipsa unei conduceri realiste, cu spirit clar de previziune. În schimb, acum se fac remarcati tinerii extremisti.

Se înfiintează si o comisie specială care să cerceteze organizatiile presupus revolutionare. Nihilismul continuă însă să înflorească, dar problema nu se limitează doar la proclamatiile de tipul "Tânăra Rusie", sau la articolele incendiare ale lui Pisariov. Problema este mult mai complexă decât îsi poate imagina Alexandru.

"Glasul inimii" sau Katia Dolgorukaia
În 1865, Alexandru trebuie să facă fată unei grele încercări: tareviciul Nicolae se stinge din viată la numai 21 de ani, cu putin înaintea logodnei cu printesa Dagmar a Danemarcei (locul lui avea să-l ia următorul fiu, care va deveni Alexandru al III-lea si care se va căsători cu printesa Dagmar). Durerea îl cufundă într-o puternică depresie psihică. Singura lui alinare devine acum idila cu tânăra Ecaterina Dolgorukaia, idilă începută pe când aceasta avea numai 17 ani si fusese prezentată pentru prima oară la balul curtii, în 1863, imediat după ce terminase Institutul Smolnîi, în care studiau în special fiicele de nobili scăpătati.
La 4/16 aprilie 1866, Alexandru devine, asa cum am văzut, obiectul unei tentative de asasinat, pe când se plimba în Grădina de vară în compania printesei Maria de Baden si a contelui de Leuchtenberg, fratele acesteia. Dmitri Karakozov, un fost student (fusese exmatriculat pe rând, din Universitatea din Kazan, apoi din cea din Moscova), făcea parte dintr-o ligă secretă, numită Cercul lui Isutin, înfiintată în 1863. Liga avea un număr de 20 de membri, care-si propuseseră ca tel "construirea unei orânduiri socialiste". În sânul ligii se formează însă un nucleu, ce începe să elaboreze un plan al unei lovituri de stat prin fortă.

Astfel apare si ideea asasinării lui Alexandru, iar Isutin îl alege pentru aceasta pe vărul său Karakozov.
Cei mai constienti dintre revolutionari au condamnat actiunea lui Karakozov. "Împuscătura din 4 aprilie, remarca Herzen, nu ne-a fost pe plac. Am fost uimiti de responsabilitatea pe care si-a asumat-o un oarecare fanatic... Numai popoarele sălbatice si vlăguite îsi mai croiesc drum cu ajutorul asasinatelor".
După moartea fiului său si după primul atentat, Alexandru i-a părut tinerei Ecaterina Dolgorukaia foarte nefericit. În iulie 1866 cei doi devin amanti si tarul o instalează într-o casă pe Malul Englez, în apropiere de Palatul de Iarnă. Alexandru devine din ce în ce mai izolat de societatea oficială si chiar de propriul fiu, urmasul său la tron. Multi au considerat această relatie indecentă si nepotrivită, deoarece Alexandru i-ar fi putut fi tată Katiei Dolgorukaia. Legătura celor doi nu poate rămâne mult timp secretă, asa cum speră Alexandru, iar rapoartele pe care acesta le primeste de la contele Şuvalov, ministrul de interne, demonstrează că centrele revolutionare poloneze îsi reluaseră activitatea si că întâlnirile pe care Alexandru le avea cu tânăra Dolgorukaia în grădina publică a orasului erau cunoscute atât de cercurile subversive de la Varsovia, cât si de către nihilisti.

La 1 iunie 1867, Alexandru al II-lea acceptă invitatia lui Napoleon al III-lea si a împărătesei Eugenia de a merge la Paris, cu ocazia Expozitiei Universale.

Se încearcă astfel reluarea legăturilor dintre Alexandru si împăratul francez, cu care, în ultimul timp, relatiile fuseseră reci, din cauza pozitiei Frantei fată de reprimarea insurectiei din Polonia. Înainte de a pleca din Sankt Petersburg, Alexandru îi gratiază pe polonezii care participaseră la insurectia din 1863-64. La Paris, Palatul Élysée este imediat pus la dispozitia lui.

Alexandru soseste în capitala Frantei cu o foarte bună dispozitie, care este însă înlocuită cu o stare de neliniste când, în prezenta împăratului si a împărătesei Eugenia, aude strigându-se din multime "Trăiască Polonia!", exact în momentul în care el intra în Palatul de Justitie (emigrantii polonezi organizaseră manifestatii pe străzile si în pietele Parisului, ba chiar si în apropierea Palatului de Justitie).

Pe hipodromul din Longchamp, Berezowski, un refugiat polonez trage un foc de armă asupra tarului.
Acest al doilea atentat îl marchează din nou pe Alexandru, care se întoarce în Rusia destul de trist. Iar la întoarcere mai are de înfruntat si asaltul familiei sale. El este obligat să facă uz de toată autoritatea sa pentru a-si apăra dragostea împotriva indiscretiilor supusilor săi, ba chiar si a familiei.
În toamnă, el îi încredintează Katiei o cheie de la apartamentele lui din Palatul de Iarnă. Se spune că tarina Maria Alexandrovna ar fi tolerat cu multă demnitate această vecinătate.

În septembrie 1871, Katia îl anuntă pe Alexandru că este însărcinată si astfel, într-o frumoasă noapte de aprilie, ea naste chiar în Palatul de Iarnă un fiu, Gheorghi. În anul următor, Katia îi dăruieste lui Alexandru si o fiică, Olga, iar după încă patru ani încă o fiică, Ecaterina.

Povestea aceasta de dragoste, afisată fără jenă, o chinuie teribil pe tarina, care pe deasupra, de câtiva ani, e măcinată de o boală incurabilă. Iar ceilalti copii ai lui Alexandru încep să se teamă că fratele si surorile lor vitrege îsi vor cere mai târziu drepturile...

O singură mare grijă tulbură însă fericirea celor doi: atentatele. Părea că doar printr-o minune nu-l nimeriseră gloantele dusmanilor pe Alexandru. Devenind superstitios, ca toti acei care iubesc si se tem de soarta dragostei lor, Alexandru începe să creadă că-i datora viata Katiei sale dragi si influentei sale binefăcătoare.

În 1876, la 10 ani de la legătura sa cu Ecaterina Dolgorukaia, Alexandru îsi instalează amanta în Palatul de Iarnă, spre disperarea tarinei, a familiei, a ministrilor ba chiar si a servitorilor.
Doi ani mai târziu, în mai 1880, Maria Alxandrovna se stinge discret din viată. După cele 40 de zile cuvenite de doliu, Alexandru se căsătoreste, la 6 iulie 1880 cu Ecaterina Dolgorukaia în biserica de la tarskoe Selo, în prezenta a trei martori: generalii A. V. Adlerberg si E.T. Baranov si A. M. Rîleev.
Se spune că generalul Adlerberg l-ar fi rugat să astepte până când tareviciul se întoarce din concediu, dar Alexandru i-ar fi răspuns: "Am asteptat destul timp de 14 ani. Acum 14 ani am promis că, imediat ce voi fi liber, mă voi căsători cu ea. Nu voi astepta nici măcar o zi". În aceesi zi, Alexandru a dat si un ordin secret, prin care i se conferea sotiei sale titlul de "printesă Iurievskaia".

La Belle Époque a terorismului anarhist
În 1876, miscarea narodnicilor mai face încă o încercare si creează o nouă organizatie, purtând acelasi nume cu cel al organizatiei înfiintate în 1862: Zemlia i volia (Pământ si libertate). În compunerea organizatiei intrau Gruparea revolutionar-narodnică, Societatea narodnicilor, adică fostii adepti ai "mersului în popor", atâtia cât mai rămăseseră după arestări, dar si tineri revolutionari din generatia care tocmai se ridicase.

Printre fondatori se numărau A. D. Mihailov, G.V. Plehanov, S. L Perovskaia, S. M. Kravcinski si L.A. Tihomirov, fosti membri ai Cercului Ceaikovski.

Primul program al organizatiei avea în plan trecerea pământului în mâinile tăranilor si repartizarea lui în mod egal, împărtirea Imperiului rus, conform dorintelor locale, trecerea functiilor de stat în mâinile obstei.
Cerintele acestea puteau fi realizate doar printr-o lovitură de stat în fortă. Armele folosite în acest scop erau: agitarea spiritelor, atât prin cuvânt, cât mai ales prin fapte (revolte, răscoale) si prin dezorganizarea statului. Se preconiza de asemenea crearea unor "colonii" stabile ale revolutionarilor, în vederea pregătirii "revolutiei populare".

Deviza noii organizatiei este radicală: pentru a sfârsi cu autocratia, revolutionarii nu pot conta decât pe ei însisi. De data aceasta, pentru a câstiga respectul tăranilor, delegatii nu se mai îmbracă precum tăranii.
Are loc un nou "mers în popor" si revolutionarii se răspândesc către Pskov, Tambov, Saratov, Samara. Rezultatul este însă aproape acelasi cu cel de prima dată, astfel că ei se retrag la oras, unde încearcă să-si schimbe strategia.

Persecutiile devin însă tot mai severe, astfel că revolutionarii, asa cum afirmă scriitorul Anatole Leroy-Beaulieu în "L'Empire des tsars et les Russes" (1881-1889): "din mielusei, ei se transformă în lupi devoratori".
Între timp, au loc cele două mari procese publice celebre, cunoscute sub numele de "lotul 193" si "lotul 50".

Procesele publice le oferă dizidentilor o platformă de pe care să-si răspândească ideile. Celebrul proces de la Moscova, numit "lotul 50", avea să tină din octombrie 1877 până în ianuarie 1878. Printre arestati se află Sofia Ilarionovna Bardin, cea care va defini în fata juratilor opera nihilistilor: "grupul căruia îi apartin este unul de propagandă pacifistă. Scopul nostru este de a face să pătrundă în constiinta poporului idealul unei organizări mai bune, mai juste, sau mai curând este de a destepta idealul vag ce doarme încă în el, de a-i arăta viciile organizării actuale, înainte de a face mereu aceeasi greseală. Dar când va suna oare ceasul acestui viitor mai bun? Ceea ce se ignoră este faptul că nu noi îl vom fixa".
Idealismul învinuitilor a produs o puternică impresie asupra juratilor. Dintre cei 193 de acuzati, 153 au fost achitati, restul primind sentinte relativ usoare.

Un incident regretabil se va afla însă la baza unor acte teroriste ale revolutionarilor.
Un detinut pe nume A. S Bogoliubov, membru al organizatiei Zemlia i volia este biciuit pentru că nu l-a salutat pe generalul F.F. Trepov, seful politiei din Sankt Petersburg, desi pedeapsa corporală a detinutilor politici era interzisă.

Vera Zasulici, si ea membră a organizatiei Zemlia i volia, îsi rezervă dreptul de a rezolva problema pe cont propriu si încearcă să-l ucidă în 5 februarie 1878 pe Trepov. Desi îsi recunoaste vina, Vera Zasulici declară că actionase în felul acesta, deoarece fusese profund revoltată din punct de vedere moral. Şi de data aceasta, impresia asupra juratilor a fost deosebită, astfel că ea este găsită nevinovată de juriu si achitată.

Provocări la adresa autoritătilor
Împuscătura Verei Zasulici le dezvăluie revolutionarilor o nouă perspectivă: cea a terorismului ca metodă de luptă. Începând din anul 1878, actiunile teroriste îndreptate împotriva reprezentantilor puterii capătă un caracter sistematic.

Primii adepti ai actiunilor teroriste au devenit A. Morozov si A. N. Jeliabov, în timp ce G.V. Plehanov se pronunta categoric împotriva unor astfel de actiuni.
În luna mai este ucis seful Directiei jandarmeriei din Odessa, G.E. Heiking.

Apoi este împuscat în plină zi, în Petersburg, generalul Mezentev, seful celei de-a Treia Sectiuni. Asasinul, un anume Kravcinski, scapă fără prea multe probleme, fugind în străinătate.
La 24 februarie 1879, guvernatorul Alexei Kropotkin este ucis la Harkov, iar la 25 aprilie un alt atentat este îndreptat asupra noului prefect al politiei, Drentelen.

În 2 aprilie 1879 are loc o nouă tentativă de asasinare a tarului, dar de data asta fără consimtământul organizatiei Pământ si libertate. Alexandr Soloviev, un fost învătător de tară, dat afară din universitate, trage cinci focuri de armă asupra tarului.

Timp de trei ani, Rusia, dar si Europa asistă la toate aceste evenimente neobisnuite. Suflă deja un vânt în care se amestecă idei anarhiste, socialiste, nationaliste, antisemite si antireligioase. Simpatia fată de terorism devine un simptom nelinistitor în acesti ultimi ani de domnie a lui Alexandru.

În 15 august 1879, în suburbia Lesnoe a Sankt Petersburgului, are loc ultimul congres al organizatiei Zemlia i volia, în care se hotărăste soarta acesteia. Zemlia i volia încetează să mai existe si în locul ei se hotărăste organizarea a două partide revolutionare independente. Se redactează si un document, numit "constitutia federală", prin care nici unul dintre partide nu avea dreptul să folosească vechiul nume.

În cadrul Congresului de la Lipetk, Zemlia i volia se scindează în două: Ciornîi peredel (Repartitia neagră) si Narodnaia volia. Aceasta din urmă se dedică asasinatelor ca metodă de provocare a revolutiilor.
Narodnaia volia are în fruntea sa un organizator foarte capabil, A. D. Mihailov, care reuseste să infiltreze spioni chiar si în rândurile celei de-a Treia Sectiuni, ba să descopere si să elimine un spion plantat la rându-i de politie chiar în sânul organizatiei. tarul Alexandru devine principala tintă a organizatiei.

Vointa poporului îl condamnă pe tar la moarte

Comitetul executiv al organizatiei Narodnaia volia, din care fac parte revolutionari experimentati precum A. D. Mihailov, V.N. Figner, N.A . Morozov, S.L. Perovskaia, N.I. Kibalcici, îl condamnă pe Alexandru la moarte în 26 august 1879 si-si asumă si executarea sentintei.

Alexandru urma să revină din Crimeea cu trenul imperial în luna decembrie. S-au întocmit planuri amănuntite si au fost plasate două mine, în asa fel, încât fiecare trebuia să explodeze separat. Una dintre ele a fost plantată nu departe de Alexandrovska (actualul Dneprodzerjinsk, Ucaina). În 18/30 noiembrie, această mină, nu se stie din ce motiv, nu a mai explodat. Cea de-a doua a fost plantată la câtiva kilometri depărtare de gara Kursk din Moscova. Numai că Alexandru a scăpat de cea de-a doua, deoarece, îsi alesese un alt traseu. Mina a explodat, la 19 noiembrie, dar sub vagonul cu bagaje, în care se aflau functionari ai cancelariei tarului.

Se spune că Alexandru ar fi exclamat atunci cu mâhnire: "Ce sunt eu, o fiară sălbatică, de mă vânează ca să mă ucidă?".

Câteva zile mai târziu, Narodnaia volia publică un apel prin care se angajează să-i crute viata tarului, numai cu conditia ca acesta să accepte înfiintarea unei Adunări Constituante. Oferta a fost ignorată cu fermitate. A Treia Sectiune însă nu reusise să afle cine erau conducătorii organizatiei Narodnaia volia.
A. D. Mihailov reuseste să-l infiltreze pe Stepan Halturin ca tâmplar chiar în Palatul de Iarnă. Ziua, acesta lucrează la palat, seara se întâlneste cu ceilalti conspiratori, care-i furnizează explozibilul. În 5/17 februarie 1880, o bombă explodează în pivnita aflată sub sala de mese a Palatului de Iarnă. Doar o întâmplare a făcut ca Alexandru să nu se afle acolo în acel moment. Au murit însă 19 soldati care erau de gardă, iar altii 48 au fost răniti.

Era clar că politia nu mai putea asigura securitatea suveranului, asa că Alexandru înfiintează o comisie Administrativă Supremă, avându-l în fruntea ei pe contele Mihail Tarielovici Loris-Melikov.
Acesta ia măsuri contra radicalilor, contribuie la destituirea unor ministri incapabili, reduce o parte din tensiunile politice prin înlăturarea unor restrictii în activitatea zemstvelor. Reteta părea că functionează. În plus, Melikov i-a propus tarului o nouă constitutie, care să ducă Rusia mai aproape de o monarhie parlamentară.

Proiectul privind o nouă constitutie era gata, urmând a fi publicat în luna martie. Pe 1 martie dimineata, Alexandru semnează ceea ce numea el "decretul pentru Adunarea Stărilor Generale", făcând aluzie, fireste, la Ludovic al XVI-lea.

Doar cu o zi înainte fusese retinut un tânăr cunoscut ca terorist. Acesta era însusi Jeliabov, dar politia nu bănuia că el face parte din grupul celor care pregăteau următorul atentat împotriva tarului. Arestarea lui Jeliabov i-a determinat pe ceilalti să actioneze rapid, conducerea preluând-o Sofia Perovskaia. Rîsakov, Grinevitki, Emelianov si Mihailov urmau să-si ocupe fiecare locul său, de-a lungul Canalului Ecaterina. Ei asteptau doar semnalul Sofiei Perovskaia.

Actul final

1 martie 1881 a început ca orice altă duminică pentru Alexandru. El asistă la serviciul religios împreună cu familia, ia apoi micul dejun, după care îsi anuntă sotia că va asista la parada gărzii ce avea loc la Manej, după care o va vizita pe marea ducesă Ecaterina. După moartea unchiului său, Marele Duce Nicolai, pe care îl iubise în mod special, Alexandru îsi îndreptase afectiunea către văduva acestuia, ducesa Elena, pentru ca mai târziu, după moartea mătusii să-i poarte de grijă verisoarei sale.

Katia îl roagă să plece pe canalul Ecaterina, si nu pe Nevski Prospect. Drumul indicat de ea părea mai sigur, fiind mărginit pe de o parte de canal, iar de cealaltă de o imensă grădină, înconjurată de un zid, precum si de case ce apartineau statului. În afară de asta, strada era mai putin frecventată. Cei doi conveniseră, din motive de securitate, ca el să nu folosească niciodată acelasi drum si la întoarcere.
Împăratul părăseste Palatul de Iarnă la ora unu si cinci minute, pentru a pleca la Manej, unde nepotul său, Marele Duce Dimitri urma să-i prezinte majestătii sale raportul, în calitate de ofiter.
Imediat ce tarul a iesit din palat, membrii Vointei Poporului au început să astepte semnalul Sofiei Perovskaia. Aceasta convenise cu ceilalti, ca în cazul în care Alexandru se întorcea tot de-a lungul canalului Ecaterina, să facă un semn cu batista.

Parada gărzii ia sfârsit, urmată de strigătele obisnuite de "trăiască Tătucul nostru, tarul!" Alexandru părea foarte calm si multumit.

Odată parada încheiată, împăratul se urcă în trăsura imperială, un cupeu, încadrat de sase călăreti de Terek si se îndreaptă spre palatul marii ducese. La o oarecare distantă de tar se află alte două sănii, una fiind ocupată de seful politiei, colonelul Dvorjitki, iar cealaltă de căpitanul Koch.
Către ora două si un sfert, Alexandru părăseste palatul verisoarei sale, dar pentru că se grăbeste, o ia din nou pe acelasi drum, adică pe strada Inginerilor, după care coteste spre dreapta, către canalul Ecaterina.
Când Sofia Perovskaia întelege că tarul se întoarce tot pe canalul Ecaterina, flutură o batistă si fiecare îsi ocupă locul dinainte stabilit.

Câtiva agenti izolati supraveghează drumul. Trecători sunt putini la acea oră. Printre ei, un băiat de circa 14 ani si un tânăr, un student probabil, care duce în mână un pachetel. În momentul în care trăsura trece prin fata studentului, care nu e altul decât Râsakov, acesta face o miscare si aruncă pachetul sub copitele cailor. Se aude o explozie formidabilă, după care se ridică un nor alb de zăpadă spulberată si un nor negru de fum. Bomba face imediat victime: doi cazaci si băiatul care-l salutase zâmbind pe tar, în momentul în care trăsura trecuse prin dreptul lui.

La vederea rănitilor, împăratul îi strigă vizitiului să oprească, dar trăsura continuă să meargă, conform indicatiilor formale care-i fuseseră date vizitiului în prealabil.

Împăratul strigă din nou să se oprească, după care coboară schiopătând. Colonelul Dvorjitki aleargă spre tar si-l roagă să plece neîntârziat către Palatul de Iarnă. O ciudată curiozitate îl cuprinde pe tar. El vrea să vadă neapărat fata celui care a aruncat bomba.

Împăratul înaintează către asasinul aflat la trei pasi depărtare si de care se ocupă deja căpitanul Koch. Cazacul ce se află în partea stângă îsi permite să-i spună tarului să aibă grijă, deoarece multimea se apropie prea tare de el. Un alt cazac îi raportează colonelului că tarul se află totusi prea aproape de multime.

Făcându-i un semn ce însemna că a înteles, colonelul îl urmează la circa trei pasi depărtare pe împărat. Căpitanul Koch îi raportează lui Alexandru că asasinul spune că se numeste Griaznov si că e nobil.
"Domnul fie lăudat! Majestatea voastră nu e rănită?"
"Nu, slavă Domnului, nu am nimic, răspunde Alexandru".

"Nu e prea devreme pentru a-i multumi lui Dumnezeu?", mormăie atentatorul, pe care soldatii deja îl legaseră. În acel moment, un individ cu o figură arogantă, ce avea mâinile încrucisate pe piept, într-o atitudine voit defensivă, aruncă o a doua bombă, chiar la picioarele împăratului.
Când fumul s-a risipit, cei prezenti l-au văzut pe tar zăcând în zăpadă cu fata însângerată, încercând în zadar să-si târască picioarele zdrobite. La câtiva pasi de el zăcea si asasinul Grinevitki, sfârtecat de explozie. tarul a fost dus pe brate în sania lui Dvorjitki. Când cineva a propus ca tarul să fie dus în prima casă, pentru a i se da îngrijiri, Alexandru a soptit: "La palat, acolo vreau să mor".

Este ora două si jumătate. La căpătâiul tatălui său se află printul mostenitor cu ochii umflati de plâns, iar în partea stângă a patului se afla marele duce Vladimir, cel de-al doilea fiu al lui Alexandru. Marele duce Constantin, fratele suveranului se află în spatele Ecaterinei. Chipul acesteia e răvăsit de durere si de intensă emotie. Cineva trimite în grabă după preot. Arhiepiscopul Rojdestvenski e atât de emotionat, încât e nevoie de ajutorul medicului pentru a-i da muribundului ultima împărtăsanie. Apoi, la ora trei si jumătate, printesa Iurievskaia îi închide pleoapele sotului său.
Toată lumea se află în genunchi. Cineva plânge în hohote...

Testamentul lui Grinevitki
Împăratul a rămas expus în cabinetul său de duminică până miercuri, după care a fost transportat în marea biserică din Palatul de Iarnă. Seara, toate persoanele ce aveau privilegiul să asiste la această ceremonie au umplut biserica.

Alexandru era îmbrăcat în uniforma de gală a regimentului Preobrajenski, cel în care debutase ca simplu soldat. El avea pe piept depusă o coroană din părul tăiat al văduvei îndurerate. Nu purta nici un fel de decoratii si nici o coroană, pentru că nu-i plăceau luxul si pompa. Înhumarea a fost prevăzută pentru ziua de 14/26 martie. O lună mai târziu, tarul ar fi aniversat împlinirea a 63 de ani.

"Rusia este în doliu. tarul a fost asasinat. La el în tară, în Rusia, în capitala sa, sub ochii tuturor, de mâna unui rus... Un lucru nemaipomenit, nemaiauzit s-a întâmplat în sfânta Rusie! Cine sunt cei care îndrăznesc să păteze existenta noastră istorică, să aducă rusine asupra capetelor noastre? Atentatul asupra tarului este un atentat si asupra poporului, reprezintă un act de violentă împotriva vointei populare si împotriva libertătii...", scriau ziarele a doua zi după uciderea tarului.
Alexandru al III-lea preia o mostenire foarte dificilă. Tatăl său este ucis de teroristi, fără ca nimeni să stie cât de puternice sunt grupările acestora.

Cei implicati în atentat sunt găsiti însă repede, deoarece Rîsakov, fiind retinut la locul atentatului, dezvăluie imediat numele complicilor săi. În 3 martie este arestat Mihailov, în 10 martie Sofia Perovskaia, iar în 17 martie, Nicolai Kibalcici.

Conducătorul conspiratorilor, Andrei Jeliabov fusese arestat încă din 27 februarie. Cei sase sunt închisi în fortăreata Petru si Pavel si toti sase sunt găsiti vinovati si condamnati la moarte, mai putin Hesia Helfman, care era însărcinată (pe numele ei fuseseră închiriată locuinta conspirativă, în care fuseseră confectionate bombele)

Chiar dacă s-au făcut numeroase apeluri pentru a le cruta viata, executia a avut loc conform programului. Vineri 3 aprilie 1881, Sofia Perovskaia, femeia cu aspect de adolescentă, a rămas calmă alături de camarazii săi si în final, a fost spânzurată împreună cu ei.

Ignati Grinevitki scrisese în testamentul său din februarie 1881: "Alexandru al II-lea trebuie să moară. Zilele lui sunt numărate. Eu sau altcineva va trebui să dăm ultima lovitură puternică, care va răsuna în întreaga Rusie, în cele mai îndepărtate colturi ale ei. El va muri si împreună cu el vom muri si noi, dusmanii lui, ucigasii lui. Acest lucru e necesar pentru libertate pentru că, prin acest gest se va clătina ceea ce unii numesc guvernare monarhică nelimitată, iar noi despotism... Ce va fi mai departe? Oare iubita noastră patrie va mai avea nevoie de încă multe jertfe ale fiilor săi pentru eliberarea sa? Mă sperie gândul că vor mai fi încă multe. Însă ultima înclestare mortală cu despotismul, care cred că nu e foarte departe, va umple câmpiile de sânge...însă vai, istoria ne arată că minunatul arbore al libertătii necesită jertfe omenesti. Eu nu voi mai participa la ultima luptă. Soarta m-a condamnat la o moarte timpurie si nu voi putea vedea victoria, nu voi putea să trăiesc măcar o zi, un ceas din acest perioadă solemnă. Consider însă că prin moartea mea fac ceea ce trebuie să fac si mai mult nu-mi poate cere nimeni pe lume".

Cu moartea lui Alexandru al II-lea se încheia astfel perioada eroică a miscării narodnicilor. Experienta istoriei a demonstrat însă că terorismul si atentatele nu pot duce nici la libertate politică, nici la îmbunătătirea situatiei economice a maselor.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_al_II-lea_al_Rusiei




Sus In jos
avatar
utzy
Administrator
Administrator

Mesaje : 52510
Data de inscriere : 10/11/2011
Varsta : 50

MesajSubiect: Re: Istorie - Asasinate ce au zguduit lumea   Mier Ian 09, 2013 7:34 pm

Asasinarea lui Kennedy

http://ro.wikipedia.org/wiki/Asasinarea_lui_John_F._Kennedy

Atentatul asupra lui John F. Kennedy a avut loc în ziua de 22 noiembrie 1963, orele 12:30 Central Standard Time (sau 18:30 UTC) în Piața Dealey din orașul Dallas, statul Texas. Atentatul s-a soldat cu decesul prin împușcare al lui John Fitzgerald Kennedy, cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii.

Kennedy a fost împușcat mortal pe când efectua un tur al orașului într-o mașină decapotabilă alături de soția sa Jacqueline, fiind însoțiți de guvernatorul de atunci al statului Texas, John Bowden Connally, Jr. (care a fost la rândul său sever rănit) și de soția acestuia.

Asasinarea lui Robert F. Kennedy

Asasinarea lui Robert F. Kennedy, unul din senatorii Senatului Statelor Unite ale Americii și fratele celui de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii, a avut loc la scurt timp după miezul nopții zilei de 5 iunie 1968 în Los Angeles, statul California.

Aflat în Los Angeles, statul California, după ce câștigase alegerile primare în statele California și South Dakota ca viitor candidat la preșidenția Statelor Unite ale Americii din partea partidului Democrat, Kennedy a fost împușcat la trecerea sa prin bucătăria hotelului Ambassador, decedând la clinica medicală Good Samaritan Hospital, 26 de ore după aceea. Sirhan Sirhan, un iordanian emigrat în Palestina, a fost condamnat de uciderea lui Kennedy, slujind o sentință pe viață în închisoare. Avocații lui Sirhan au afirmat de mai multe ori că s-ar găsi în posesia unor dovezi că Sirhan Sirhan este nevinovat, fiind doar un "țap ispășitor" căruia i s-a pus la cale o înscenare. Atentatul și împușcăturile au fost înregistrate audio de către un jurnalist, iar momentele ulterioare împușcăturilor au fost filmate.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Asasinarea_lui_Robert_F._Kennedy
Sus In jos
avatar
rush
Colaborator special
Colaborator special

Mesaje : 313
Data de inscriere : 20/03/2012
Varsta : 48
Localizare : Bucuresti

MesajSubiect: Re: Istorie - Asasinate ce au zguduit lumea   Joi Ian 10, 2013 10:45 am

Asa cred si eu ca Sirhan-Sirhan n-ar fi vinovat ca si in cazul lui Oswald...au fost doi oameni potriviti la locul nepotrivit si scosi tapi ispasitori...Dosarul se declasifica la 75 de ani dupa moartea lui J.F.K.asa ca ramanem in asteptare...
Sus In jos
avatar
rush
Colaborator special
Colaborator special

Mesaje : 313
Data de inscriere : 20/03/2012
Varsta : 48
Localizare : Bucuresti

MesajSubiect: Re: Istorie - Asasinate ce au zguduit lumea   Joi Ian 17, 2013 11:46 am


Insula serpilor

Momentul şi modul în care armata sovietică a ocupat Insula Şerpilor în luna august 1944 rămân în continuare un mister. Mai multe mărturii ale unor militari români indică sfârşitul lunii august, însă aceste mărturii nu cad de acord asupra datei exacte. Rămâne doar ca un studiu în arhivele din Rusia să aducă date noi care să indice momentul exact şi modul în care reprezentanţii autorităţilor române au fost evacuaţi – sau luaţi prizonieri.
Cert este că ocuparea Insulei Şerpilor s-a produs concomitent cu ocuparea insulelor de la sud de braţul Chilia din Delta Dunării şi cu ocuparea de către sovietici a oraşului Sulina după 23 august 1944. Toate acţiunile Armatei Roşii au fost în strânsă legătură cu diplomaţia de la Moscova care îşi stabilise ca obiectiv înstăpânirea pe ieşirea la Marea Neagră de pe braţul Chilia. Volumul “Insula Şerpilor” scris de dr. Dominuţ Pădurean relatează pe larg ultimele momente în care cea mai mare insulă din Marea Neagră s-a aflat sub autoritate românească.
Ocuparea Sulinei
La sfârşitul lunii august 1944 Armata Roşie se afla în plină ofensivă la gurile Dunării. Maiorul genist Silviu Şitefănescu descrie în amintirile sale o ultimă misiune îndeplinită pe Insula Şerpilor, unde a fost trimis pentru amenajarea amplasamentelor de artilerie: “În ziua de 8 iunie 1944 ne-am îmbarcat cu scule, unelte şi materiale pe nava P.T.A. (Ponton Transport Armat) 404. Noaptea la orele 24:00, însoţiţi de remorcherul “Rândunica” am ridicat ancora cu destinaţia Insula Şerpilor. Dimineaţa la ora 9:00 – 9:30 am ajuns pe insulă. Eram complet izolaţi de restul lumii. Pe insulă nu aveam decât un singur post telegrafic fără fir de la care aflam foarte puţine veşti. Am stat aici până în ziua de 20.08.1944, când printr-o radiogramă am anunţat că nu mai avem mâncare, dar în special apa se va termina în scurt timp, lucru pentru care am dispus raţionalizarea ei. Pe 22 august 1944 a sosit la insulă nava P.T.A. 404 însoţită tot de remorcherul “Rândunica” pentru a ne transfera la Sulina, la bază. Am încărcat totul şi în seara zilei de 22.08.1944, la orele 24:00 navele au ridicat ancora (…) În drum, dimineaţa pe la 5:00 – 5:30 am fost atacaţi de aviaţie. La orele 9:00 – 9:30 ajungeam la Sulina”.Oraşul de la gurile Dunării era atacat intens în această perioadă de sovietici: la 19 august portul şi oraşul Sulina au fost bombardate intens; pe 20 august bambardamentul a fost reluat; în aceeaşi zi un submarin sovietic a patrulat în jurul Insulei Şerpilor. În dimineaţa zilei de 24 august – după ce România declanşase negocierile pentru încheierea unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică – la orizontul portului Sulina au apărut câteva nave sovietice care au staţionat o oră şi jumătate după care s-au retras fără a deschide focul. În ziua următoare detaşamentul german de pe Insula Şerpilor a părăsit zona împreună cu navele germane aflate la Sulina. În aceeaşi zi oraşul Sulina a fost atacată de bombardiere sovietice – artileria anti-aeriană română neripostând, conform ordinelor primite. În dimineaţa zilei de 26 august o patrulă sovietică a intrat în contact cu trupele române pe traseul Letea-Sulina. Sovieticii au afirmat că nu au cunoştinţă de un armistiţiu şi nici de o linie de demarcaţie pe care să se oprească, însă au fost informaţi că nu vor fi primiţi cu foc ci ca trupe aliate. Oraşul Sulina a fost ocupat de un batalion sovietic pe 26 august la orele 17:30. Pe 28 august, după ce navele româneşti părăsiseră portul au intrat în Sulina primele nave sovietice.
Desantul pe insulă
Comandorul Constantin Necula afirmă că: “Începând cu data de 28 august 1944 odată cu sosirea primelor nave sovietice în portul Sulina, operaţiunea de asigurare a funcţionării farului a fost preluată de marina sovietică care a interzis accesul navelor noastre la insulă (…) cele câteva unităţi uşoare ale Flotei sovietice au fost aşteptate, întâmpinate şi pilotate în portul Sulina de nave româneşti. În drumul lor spre Sulina unităţile sovietice au debarcat şi ocupat Insula Şerpilor cu un mic efectiv de marinari. Pe insulă nu se afla nici un om de-al nostru. Astfel această operaţiune de ocupare cu forţa militară de către URSS a micuţei insule româneşti s-a realizat fără nici un foc de armă. Faţă de această răpire partea română nu a reacţionat în nici un fel. Comandorul Ion- Dănuţ Toader susţine că pe insulă se aflau militari români care au respectat ordinele primite, nu au deschis foc asupra sovieticilor şi au fost capturaţi, neştiindu-se nimic despre soarta lor ca prizonieri: “La 29 august pe insulă au debarcat fără a lise răspunde cu foc efective sovietice (…) Personalul românesc este făcut prizonier (deşi eram aliaţi şi nu ne-am opus debarcării pe insulă) şi internat în lagărul intermediar de prizonieri improvizat în clădirea spitalului din Sulina”. Alte mărturii susţin că militarii români de pe Insula Şerpilor ar fi fost doar dezarmaţi, aduşi la Sulina şi aici puşi în libertate, de unde s-ar fi deplasat sub comanda unui subofiţer spre Tulcea.Comandorul Corneliu Enăchescu susţine că pe insulă nu s-ar fi aflat la data ocupării decât personalul de deservire a farului: “În luna octombrie, pe când eram ofiţer cu navigaţia pe distrugătorul “Mărăşeşti” am staţionat câteva zile în portul Sulina. Am avut ocazia împreună cu comandantul distrugătorului, locotenent comandor Ionescu Jeanot să discut cu doi dintre cei 6 farişti de serviciu la farul Insula Şerpilor. Unul dintre ei era fiul unui fost negustor de vinuri, Barba Marulis, cu locuinţa pe strada a II a din Sulina. Dumnealui îmi relata că într-o dimineaţă de august 1949 pe insulă erau de serviciu la far 3 farişti, ceilalţi trei fiind în tura liberă la Sulina, când au zărit un număr mare de nave militare sovietice la orizont. Două nave s-au apropiat de insulă, iar şalupe cu motor au debarcat ofiţeri şi soldaţi bine înarmaţi care i-au somat să se predea. Au primit aprobarea de a-şi lua cu ei strictul necesar apoi au fost transportaţi la Sulina fără a li se explica ceva. Speriaţi că nu vor mai avea serviciu şi că nu vor mai primi salariu s-au plâns autorităţilor. Au primit sfatul să păstreze tăcerea, să nu comenteze nimic dacă mai vor să fie în libertate. Aşa a fost ocupată Insula Şerpilor”. Datarea evenimentului în 1949 poate fi o greşeală – fie de tipar, fie în memoria martorului – Dominuţ Pădurean apreciază că este improbabil ca evenimentele menţionate mai sus să se fi petrecut în 1949. În orice caz, momentul ocupării Insulei Şerpilor de militarii sovietice rămâne învăluit în mister.
Pierderea braţului Chilia
Sovieticii au făcut tot posibilul să pună mâna pe intrarea braţului Chilia – făcând permanente presiuni pentru mutarea graniţei. Între 28 iunie – 3 iulie 1940 trupele Armatei Roşii au ocupat şi anexat Basarabia şi Bucovina de nord – iar avântul sovieticilor a înghiţit şi }inutul Herţa şi cinci insule de la sud de braţul Chilia. Aceste “depăşiri” au făcut necesară o delimitare a frontierei dintre cele două state în vara anului 1940. La 17 august 1940 V. Decanozov, comisar adjunct al Comisariatului Afacerilor Externe al Uniunii Sovietice i-a transmis ambasadorului român la Moscova Grigore Gafencu dorinţa părţii sovietice ca “o comisiune mixtă să se întrunească cât mai curând la Moscova pentru delimitarea noilor frontiere”. Delegaţia română în cadrul acestei comisii a fost condusă de generalul Constantin Sănătescu, discuţiile purtându-se între 6 septembrie – 24 octombrie 1940 – partea română având instrucţiuni să negocieze pe baza “liniei Molotov” aşa cum era ea trasată pe harta anexă ce însoţise ultimatumul din 26 iunie 1940. Negocierile s-au dovedit cât se poate de dificile, partea sovietică având un raţionament care arunca în aer orice normă juridică internaţională: ei susţineau că românii au două ieşiri la mare – braţele Sulina şi Sfântul Gheorghe – astfel că este drept ca Moscova să fie stăpână pe cea de-a treia ieşire, respectiv braţul Chilia.Pe data de 27 septembrie 1940 Mihail Sturdza informa guvernul de la Bucureşti că sovieticii “ne contestă graniţa stabilită la 1877 şi 1918 la gurile Dunării, încât braţul Chilia nu mai poate fi utilizat”. Delegaţia română a propus revenirea la graniţa stabilită în 1878 – respectiv pe talvegul braţului Chilia. Generalul sovietic M. Malandin a expus însă părţii române un raţionament fără precedent în istoria relaţiilor internaţionale: “Aceste pretenţii ale delegaţiei sovietice corespund ambelor părţi deoarece frontiera propusă dă posibilitatea României, având braţul Sulina să-şi asigure complet navigaţia pe Dunăre. România, având braţele Sulina şi Sfântul Gheorghe nu are dreptul în general să aibă pretenţii asupra braţului Chilia. Acesta din urmă, în baza dreptăţii, trebuie să fie dat complet URSS”. Generalul sovietic îşi încheia expunerea afirmând că “delegaţia română va înţelege toată raţiunea cerinţelor delegaţiei sovietice şi fără a pierde timpul de prisos va ajunge la o hotărâre justă, propusă de delegaţia sovietică”.Plictisiţi de disputa cu delegaţia română care refuza să accepte acest punct de vedere, sovieticii au trecut la înfăptuirea prin forţă a dorinţelor lor. Astfel, în cursul nopţii de 25 spre 26 octombrie 1940, la ora unu noaptea – în condiţiile în care negocierile erau în desfăşurare – patru monitoare sovietice au debarcat trupe pe ostroavele Dalerul Mare şi Salangic. După o luptă scurtă, militarii români au fost copleşiţi de numărul mare al sovieticilor şi au fost siliţi să se retragă lăsând în urmă şase morţi. Pe 26 octombrie sovieticii şi-au continuat acţiunile în forţă şi au ocupat insulele Tătarul Mare, Dalerul Mic şi Maican, iar pe data de 5 noiembrie au ocupat şi insula Limba din Delta Dunării. În doar câteva zile sovieticii au ocupat insulele care făceau ca intrarea pe braţul Chilia din Marea Neagră să intre în mâinile Moscovei. Ministerul român de Externe a depus un protest la Moscova faţă de această ocupare, însă comisarul adjunct pentru afaceri străine de la Moscova, A.I. Vîşinski şi-a exprimat speranţa că “România nu va stărui în protestul său, pe care guvernul sovietic nu-l poate accepta”. Vîşinski a continuat spunând că ocuparea şi anexarea acestor insule din Delta Dunării nu poate fi socotit un gest inamical din partea URSS, deoarece aceste insule nu au nici o valoare pentru România, ele fiind însă extrem de importante pentru URSS.
Promisiunea lui Molotov
“Armata şi guvernul sovietic nu au intenţia de a anexa nici o parte a teritoriului român, oricare ar fi ea sau de a aduce vreo atingere independenţei României”, Viaceslav Molotov, ministrul sovietic de externe, 25 august 1944

Sus In jos

Continut sponsorizat



MesajSubiect: Re: Istorie - Asasinate ce au zguduit lumea   

Sus In jos
 

Istorie - Asasinate ce au zguduit lumea

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 

 Subiecte similare

-
» Empress Ki . Împărăteasa Ki (2013)
» Dieta pentru toata lumea.
» LUMEA FILMULUI
» PC Games… sau ce se joaca lumea?
» Vibratia ta energetica poate schimba lumea !
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
turkeys-fans.forumgratuit.ro  :: Diverse :: Cafenea-Non-Stop-